 |
Cine a fost Jose Saramago? Primul portughez care a castigat premiul Nobel pentru literatura. Un om care si-a exprimat necontenit convingeile politice si religioase, pentru care nu de putine ori a fost criticat. Ateu, oponent al globalizarii si al cesterii in putrere al corporatiilor multinationale, un aparator al iubirii ce inalta conditia umana. A primit premiul Nobel pentru scrierile sale pline de imaginatie, compasiune si ironie precum si pentru scepticismul modern despre adevarurile oficiale.
|
Pestera este o carte ce are drept pornire mitul pesterii din Republica lui Platon. Am sa redau mai jos fragmentul:
Socrate: Asemuieşte firea noastră īn privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea īntāmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi īntr-o īncăpere subpămānteană, ca īntr-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea īntregului peşterii (1). Īn această īncăpere ei se găsesc, īncă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel īncāt trebuie să stea locului şi să privească īntr-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins īnapoia lor; iar īntre foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia īşi arată ei scamatoriileGlaucon: Văd- Mai īncearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc īn īnălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate īn chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atāt din ei īnşişi cāt şi din ceilalţi, altceva decāt umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?- Cum ar putea vedea altceva dacă īntreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?- Iar dacă ei ar fi īn stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?- Necesar.- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al īnchisorii ar avea ecou? Cānd vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva īn afara umbrei ce le trece pe dinainte?- Pe Zeus, nu cred!- Īn general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decāt umbrele lucrurilor.- E cu totul obligatoriu.
Jose Saramago reuseste sa aduca o critica severa societatii moderne de consum care, in vizunea autorului tinde sa manipuleze si sa fure libertatea omului: va vom vinde tot ce va trebuie, daca nu preferam sa aveti nevoie de ceea ce avem de vanzare. p.299
Eroii cartii sunt Cipriano Algor, fiica sa Marta. ginerele sau Marcal si cainele Gasit. Viata lor bucolica si ingenua din sat este data peste cap de anuntul ca Centrul nu-i va mai cumpara marfa olarului Cipriano deoarece plasticul este mult mai practic ca ceramica. Un om izestrat cu multa intelepciune, Cipriano realizeaza cu tristete sfarsitul activitatii sale de olar insa nu vrea sa si subjuge libertatea vietii ireale din Centru. Povestea este o alegorie a lumii false creata de asa zisa evolutie a Centrului fara ferestre si fara viata. Este o carte impresionanta care ne face sa reflectam putin asupra pesterii spre care ne indreptam.
E foarte adevărat că nici tinereţea nu ştie ce poate, nici bătrīneţea nu poate cīt ştie.p 11
Am şti mai mult despre complexităţile vieţii dacă i-am studia cu sīrg contradicţiile īn loc să ne pierdem timpul cu identităţile şi coerenţele ei, acestea au obligaţia să se explice singure. p. 25
Aşa e viaţa, e plină de cuvinte fără rost, sau care au avut rost, dar nu mai au, oricare pe care-1 pronunţăm ia locul altuia mai merituos, nu prin el īnsuşi, ci prin consecinţele rostirii lui. p. 39
cimitirelor, mai ales celor săteşti, campestre, bucolice, le datorăm să mergem pe jos, nu din pricina vreunui imperativ categoric sau vreunei impoziţii transcendentale, ci din respect faţă de convenienţele pur umane, atīţia au fost īn pedestre pelerinaje venerīnd tibia vreunui sfīnt, īncīt ar fi de neīnţeles să mergi altfel acolo unde dinainte ştim că ne aşteaptă propria noastră memorie şi poate o lacrimă. p.43
curīnd moara din nori va reīncepe să-şi cearnă făina ei de apă
Le spunem celor cu mintea confuză, Cunoaşte-te pe tine īnsuţi, ca şi cum cunoaşterea de sine n-ar fi a cincea şi cea mai dificilă operaţie din aritmeticile umane, le spunem celor abulici, Dacă vrei, poţi, de parcă realităţile bestiale ale lumii nu s-ar amuza īn fiecare zi inversīnd poziţia relativă a verbelor, le spunem nehotărīţilor, īncepe cu īnceputul, ca şi cum īnceputul ar fi capătul vizibil al unui fir răsucit stīngaci de care ar fi de ajuns să tragem şi să tot tragem pīnă ajungem la capătul celălalt, de parcă īntre unul şi altul am fi avut īn mīini o aţă dreaptă şi continuă care n-a trebuit descurcată nici deznodată, lucru imposibil īn viaţa mosoarelor şi, dacă altă frază de efect ne e permisă, īn ghemele vieţii. p.74
Fiecare citeşte īn felul lui, īşi inventează o manieră proprie, unii īşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămīn lipiţi de pagină, nu pricep că vorbele sīnt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui rīu, sīnt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm, celălalt ţărm contează, Doar dacă nu cumva, Dacă nu cumva, Dacă nu cumva aceste rīuri n-au două ţărmuri, ci mai multe, fiecare om care citeşte este propriul lui ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă. p 81
Se spune că peisajul e o stare sufletească, că vedem lumea dinafară cu ochii dinăuntru, să fie pentru că aceste extraordinare organe interioare ale vederii n-au ştiut să vadă fabricile şi hangarele, fumul ce devorează cerul, prafurile toxice, eternele noroaie, crustele de funingine, gunoiul de ieri īntins peste gunoiul de fiecare zi, gunoiul de mīine grămădit peste gunoiul de azi, aici ar fi suficienţi şi ochii obişnuiţi ca să convingă şi sufletul cel mai mulţumit să pună la īndoiala norocu in care presupunea ca se scalda. p.95
Uite că am avut dreptate, Găsitul nostru detestă uniformele, īn viaţă, totul e uniformă, trupul e cu adevărat civil doar cīnd e gol, răspunse Marcal p.121
in ocrotitoarea tăcere din cameră, īntre cearşafurile răvăşite de agitaţia amoroasă de adineauri, bărbatul şi-a auzit nevasta comunicīndu-i că i-a īntīrziat ciclul două zile, şi vestea i s-a părut ceva nemaiauzit şi absolut incredibil, un al doilea fiat lux īntr-o epocă īn care latina a īncetat să mai fie folosită şi practicată, un surge et ambula verna-cular care n-are idee īncotro se īndreaptă şi tocmai de aceea sperie. p.127
De altfel, o astfel de revelaţie ar fi putut s-o aibă numai cineva care nu numai că ştie să citească pe buze, abilitate relativ obişnuită, dar e şi īn stare să prevadă ce vor pronunţa ele cīnd gura abia a īnceput să se deschidă. La fel de rară este această īnzestrare magică precum cealaltă, de care am vorbit altundeva, a vederii īnăuntrul trupului prin sacul de piele care-1 īnvăluie. p141
timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm īnapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne īnchipuim că-1 putem trage pe sfoară. p.149
In realitate, nu vom reuşi niciodată să ne imaginăm profunzimea abisală pe care o atinge introspecţia unui animal cīnd ne priveşte, ne īnchipuim că nu face decīt să ne privească, şi nu ne dăm seama că el doar dă impresia că ne priveşte, cīnd adevărul e că ne-a văzut iar apoi a plecat, ne-a lăsat să ne agităm ca nişte idioţi la suprafaţa fiinţei noastre, presărīnd cu explicaţii false şi inutile lumea. Tăcerea cīinelui şi faimoasa tăcere a universului la care altădată s-a făcut o teologică referinţă, părīnd imposibil de comparat, fiind atīt de disproporţionate dimensiunile lor materiale şi obiective, sīnt, īn fond, egale ca densitate şi greutate specifică cu două lacrimi, deosebirea constă numai īn durerea care le-a făcut să ţīşnească, să alunece şi să cadă. p.151
Fără īndoială pentru că era īn floarea tinereţii, Găsit nu a avut īncă vreme să capete opinii gata făcute, clare şi definitive asupra necesităţii şi īnţelesului lacrimilor la fiinţa omenească, totuşi, avānd īn vedere că aceste umori lichide se īncăpăţānează să se manifeste īn strania supă de sentiment, raţiune şi cruzime din care e compusă pomenita fiinţă omenească, se gāndi că poate nu va face o greşeală gravă apropiindu-se de īnlăcrimata-i stăpānă ca să-şi aşeze cu blāndeţe capul pe genunchii ei.
Chiar de-ai fi cel mai urīt om, i-ar spune cīinele Găsit stăpīnului său dacă ar vorbi, urīţenia ta n-ar avea nici un īnţeles pentru mine, nu m-ar mira cu adevărat decīt dacă ţi-ai schimba mirosul, sau ţi-ai trece altfel mīna peste capul meu. p.153
Foarte bine, şi din ce vei trăi după aceea, unde, cum, cu cine, īl īnţepă Marta, īmi voi īnsoţi fiica şi ginerele īn Centru, dacă mă mai vor. Neprevăzuta şi categorica declaraţie a lui Cipriano Algor a avut efecte diferite asupra fiicei şi a ginerelui. Marcal a exclamat, īn sfīrşit, şi şi-a īmbrăţişat cu putere socrul, Nu poţi să-ţi īnchipui ce bucurie mi-ai făcut, spuse, era ca un ghimpe īn inimă. Marta şi-a privit tatăl mai īntīi cu scepticism, ca şi cum nu credea ce aude, dar treptat chipul i s-a luminat a īnţelegere, memoria serviabilă īi adusese īn minte anumite expresii populare curente, urme de lecturi clasice, cīteva locuri comune, e adevărat că nu-şi amintea tot ce era de amintit, de exemplu, a arde corăbiile, a tăia punţile, a lăsa baltă, a tăia răul din rădăcină, a se lăsa păgubaş, a se lăsa īn voia sorţii, a se da bătut, omului rătăcit nu-i trebuie sfaturi, a renunţa īn văzul ţintei, sīnt verzi, nu merita mai bine o pasăre īn mīnă decīt două pe gard, altele şi altele, şi toate spunīnd pīnă la urmă un singur lucru, Nu vreau ce nu pot, nu pot ce nu vreau p.179
Marcal nu īntrebă De ce mulţumesc, īnvăţase de mult timp că teritoriul pe care se mişcau acest tată şi această fiică, mai mult decīt doar familial, era, īntr-un anume fel, sacru şi inaccesibil. Nu simţea gelozie, doar melancolia celui care se ştie definitiv exclus, totuşi nu din acest teritoriu, care nu i-ar putea aparţine niciodată, ci din altul unde, dacă ar putea fi vreodată īmpreună cu ei, şi-ar găsi şi şi-ar recunoaşte, īn sfīrşit, propriul tată şi propria mamă. p.179
E īnsă adevărat că, īntr-un fel sau altul, printr-un soi de infailibil tropism, natura profundă de fiu īi īmpinge pe fii să-şi caute taţi de substituţie ori de cīte ori, pe drept sau pe nedrept, ei nu pot, nu vor sau nu ştiu să se recunoască īn ai lor proprii, īn realitate, īn ciuda multelor ei defecte, viaţa iubeşte echilibrul, dacă ar porunci numai ea, ar pune permanent culoarea aurului peste culoarea albastră, ar face ca orice concav să-şi aibă convexul, să nu aibă loc nici o despărţire fără sosire, s-ar strădui ca vorba, gestul şi privirea să se poarte ca nişte gemeni inseparabili care, īn toate circumstanţele, spun acelaşi lucru. p.180
vai, ce greu e să ne despărţim de ceea ce-am făcut, fie obiect, fie vis, chiar atunci cīnd l-am distrus cu mīinile noastre. p/188
Cu alte cuvinte, mai clare şi mai directe, ce nu vrea Cipriano Algor, chiar dacă i-ar alina toate suferinţele şi amărăciunile singurătăţii, este să joace rolul insului care periodic īşi vizitează ibovnica, īntoreīndu-se de la ea fără amintiri mai sentimentale decīt o seară sau o noapte de agitaţie a trupului şi simţurilor, lăsīnd la plecare un sărut distrat pe un chip care şi-a pierdut machiajul şi, īn cazul particular de care ne ocupăm, o mīngīiere pe capul unui cīine p.327
Trăiţi cutezanţa de a visa, asta e o variantă a primeia, şi acum vin altele, unu, deveniţi operaţionali, doi, fără a ieşi din casă mările sudului vă stau la dispoziţie, trei, aceasta nu e ultima dumneavoastră şansă, dar e cea mai bună, patru, ne gīndim tot timpul la voi, e rīndul vostru sa vă gīndiţi la noi, cinci, aduceţi-vă şi prietenii dacă vor sa cumpere, şase, cu noi nu veţi dori să fiţi altceva, şapte, sīnteţi clientul nostru cel mai bun, dar nu spuneţi vecinului.
